uni-i omuleţu’?
Scris de la petite artiste pe iunie 2, 2009
Era odată un omuleţ mic mic mic de tot. Era un omuleţ de zăpadă. De fapt era de plastic…dar ştiţi voi că jucătiile mereu prind viaţă.
Şi mai erau o dată nişte mânuţe mici mici şi grăsunele care ţineau omuleţul asta zi şi noapte; la culcare, la masă, la joacă, la plimbare… Dar să vedeţi ce omuleţ obraznic, nu ştiu de ce se pierdea mereu. Când prin cearceafuri, când era pe sub pat, când era în mormanul de jucării, şi cine ştie pe unde mai era.
- Uni-i omuleţu’? şi se uită cu ochişrii lui mari la tine, cu o privire nevinovată.
- Uni-i omuleţu’? îi tremură buzele şi e gata să plângă.
- Mama, unui-i omuleţu’? S-a pierdut!!!!! gata, plânge cu lacrimi mari şi se înroşete tot.
Ei, acum să vezi necazul nostru!
- Copiii, căutaţi omuleţul băiatului! Lasă, mamă, nu mai plânge că-l gasim noi imediat!
Şi copii, adică noi, ne strâmbăm şi ne apucăm să căutăm repede “omuleţul băiatului” ca să ne întoarcem la treburile noastre, mult mai importante.
Unde o fi omuleţul?
almary spus
daca nu stiati si eu am fost o cautatoare de omulteti de zapada…si deobicei ii cautam noaptea …dupa ce culcam “baiatul” ii puneam in mana omultetul si adormea…dar in decursul a 2 sau 3 ore “omuletul ” se pierdea si mama si fratii ,desigur si eu sora lui, ne trezeam si cu ochii pe jumatate inchisi de somn cautam omulteul baiatului…